Arhitectura sufletului

M-au impresionat intotdeuna cladirile in stil gotic. Catedralele impresionante ale secolelor XII-XIII. Dainuiesc deja de vreo 8 secole si nimic din monumentalitatea lor nu s-a schimbat chiar daca au trecut prin zeci de razboaie si incendii. Desi poate par sumbre, inchise, intunecate, poate infricosatoare pe alocuri (se pot asemana cu castelul Printului Intunericului), misterul ce zace in fiecare caramida e atat de coplesitor pentru mine incat incerc sa gasesc pentru fiecare dintre ele cate o poveste demna de a rezista in timp la intemperiile vremii si mai ales la piedicile puse de oameni. Turnurile ascutite parca se unesc cu infinitul cerului, devenind astfel eterne. La fel ca sufletul omului…

Ce este sufletul daca nu cel mai mare mister al umanului? Marile religii si marii filosofi n-au fost in stare sa desluseasca acest mister in totalitate. Milioanele de definitii mai mult i-au adancit necunoscutul. Nu il putem vedea, nu il putem atinge sau mirosi, nu-l putem nici simti, simtim doar ce salasluieste in el, dar totusi el exista. Este acel ceva ne ne face superiori, in jurul caruia se invarte totul.

Fiecare suflet are povestea sa, nu si-o imagineaza nimeni, s-a infiripat la primul rasarit si se incheie undeva in infinit, in necunoscut. Fiecare om isi poarta trairile in suflet si astfel il modeleaza, nu neaparat dupa cum doreste, ci dupa cum simte. Il supune zecilor, sutelor, miilor de “razboaie” pe care omul le duce cu el insusi si cu altii,”razboaie care-i provoaca rani, ii lasa urme, cicatrici. Uneori, omul uita de suflet sau nu-l recunoaste si atunci, alimentat doar de ura, singuratate, manie, angoasa, frica, neputinta, se darama bucata cu bucata ... Ceea ce impresioneaza insa e faptul ca, in ciuda a toate astea, sufletul nu moare niciodata, gaseste mereu si mereu undeva resurse suficiente pentru a se recladi, pentru a se face simtit din nou in om. Si acesta, se va intoarce mereu spre interiorul sau, mai devreme sau mai tarziu… Precum o cladire, sufletul nu are parte doar de caderi si daramari, mai exista si acea parte in care se construieste, se dezvolta, capata o forma anume. Am spus deja ca povestea fiecarui suflet a inceput la primul rasarit, acum cateva milioane sau miliarde de ani (Socrate afirma ca sufletul exista inainte de noi si va continua sa existe si dupa noi). Acolo se gaseste piatra de temelie. Omul adauga treptat pe aceasta baza “nivele” care se constituie din iubire, fericire, liniste, pace, speranta, credinta. Toate acestea dau sufletului maretie, frumusete si mister. Capabil fiind de a rezista la o infinitate de sentimente, sufletul se poate inalta neincetat, de aceea se confunda cu vesnicia.

Catedralele gotice sunt facute de mana omului. Fiecare bucata este facuta si aleasa cu cea mai mare grija, ca sa poata rezista cat mai mult. Eu tind sa cred ca vor mai dainui cateva secole bune… Sufletul insa e de origine divina. El cu siguranta e nepieritor! Omul nu ar putea construi niciodata ceva atat de … magnific! Sufletul, de la nasterea sa, inglobeaza in el toate sentimentele umanitatii. Omul, posesorul sufletului pentru o bucata de timp, este cel care alege din acele sentimente si se lasa cocoplesit de ele, cauzandu-i astfel caderi sau aducandu-i marire.

Este omul stapanit de suflet sau omul este stapan doar peste ce poate atinge?