Intrebari intrebatoare

Zebra e alba cu dungi negre sau neagra cu dungi albe?
Intunericul e absenta luminii sau lumina e lipsa intunericului?
Binele e lipsa raului sau raul e absenta binelui?

Arhitectura sufletului

M-au impresionat intotdeuna cladirile in stil gotic. Catedralele impresionante ale secolelor XII-XIII. Dainuiesc deja de vreo 8 secole si nimic din monumentalitatea lor nu s-a schimbat chiar daca au trecut prin zeci de razboaie si incendii. Desi poate par sumbre, inchise, intunecate, poate infricosatoare pe alocuri (se pot asemana cu castelul Printului Intunericului), misterul ce zace in fiecare caramida e atat de coplesitor pentru mine incat incerc sa gasesc pentru fiecare dintre ele cate o poveste demna de a rezista in timp la intemperiile vremii si mai ales la piedicile puse de oameni. Turnurile ascutite parca se unesc cu infinitul cerului, devenind astfel eterne. La fel ca sufletul omului…

Ce este sufletul daca nu cel mai mare mister al umanului? Marile religii si marii filosofi n-au fost in stare sa desluseasca acest mister in totalitate. Milioanele de definitii mai mult i-au adancit necunoscutul. Nu il putem vedea, nu il putem atinge sau mirosi, nu-l putem nici simti, simtim doar ce salasluieste in el, dar totusi el exista. Este acel ceva ne ne face superiori, in jurul caruia se invarte totul.

Fiecare suflet are povestea sa, nu si-o imagineaza nimeni, s-a infiripat la primul rasarit si se incheie undeva in infinit, in necunoscut. Fiecare om isi poarta trairile in suflet si astfel il modeleaza, nu neaparat dupa cum doreste, ci dupa cum simte. Il supune zecilor, sutelor, miilor de “razboaie” pe care omul le duce cu el insusi si cu altii,”razboaie care-i provoaca rani, ii lasa urme, cicatrici. Uneori, omul uita de suflet sau nu-l recunoaste si atunci, alimentat doar de ura, singuratate, manie, angoasa, frica, neputinta, se darama bucata cu bucata ... Ceea ce impresioneaza insa e faptul ca, in ciuda a toate astea, sufletul nu moare niciodata, gaseste mereu si mereu undeva resurse suficiente pentru a se recladi, pentru a se face simtit din nou in om. Si acesta, se va intoarce mereu spre interiorul sau, mai devreme sau mai tarziu… Precum o cladire, sufletul nu are parte doar de caderi si daramari, mai exista si acea parte in care se construieste, se dezvolta, capata o forma anume. Am spus deja ca povestea fiecarui suflet a inceput la primul rasarit, acum cateva milioane sau miliarde de ani (Socrate afirma ca sufletul exista inainte de noi si va continua sa existe si dupa noi). Acolo se gaseste piatra de temelie. Omul adauga treptat pe aceasta baza “nivele” care se constituie din iubire, fericire, liniste, pace, speranta, credinta. Toate acestea dau sufletului maretie, frumusete si mister. Capabil fiind de a rezista la o infinitate de sentimente, sufletul se poate inalta neincetat, de aceea se confunda cu vesnicia.

Catedralele gotice sunt facute de mana omului. Fiecare bucata este facuta si aleasa cu cea mai mare grija, ca sa poata rezista cat mai mult. Eu tind sa cred ca vor mai dainui cateva secole bune… Sufletul insa e de origine divina. El cu siguranta e nepieritor! Omul nu ar putea construi niciodata ceva atat de … magnific! Sufletul, de la nasterea sa, inglobeaza in el toate sentimentele umanitatii. Omul, posesorul sufletului pentru o bucata de timp, este cel care alege din acele sentimente si se lasa cocoplesit de ele, cauzandu-i astfel caderi sau aducandu-i marire.

Este omul stapanit de suflet sau omul este stapan doar peste ce poate atinge?

15 in 16 spre 17

Am invatat sa zambesc, sa rad, sa simt, sa aud, sa vad, sa traiesc, sa iubesc.

Am vazut ce inseamna o minune. Am simtit cum se imbratiseaza cu caldura. Am auzit cum suna bataile unei inimi inflacarate. Am ascultat vocea unui inger ce-mi canta. Am gustat dulceata buzelor inundate de iubire intr-un sarut. Am dus dorul aproape in fiecare zi. Am sarutat lacrimi dulci si amare. Am adunat un zambet de milioane de ori. M-am pierdut in aceeasi privire de mii de ori. M-am refugiat in acelasi loc de cate ori am simtit nevoia(in fiecare clipa). Am fost purtat pe culmile inalte ale fericirii. Am indraznit sa nu mai visez, caci visul e realitate.

M-am daruit cu toate fiinta mea. Am oferit ce am mai bun. Am renuntat la rau. Mi-am invins temerile. M-am linistit. Am eliberat misterele unui suflet. Am gasit mai mult decat cautam. Am tot ce e mai frumos, mai minunat, mai misterios. Am renascut.
Avem 15 in 16 spre 17...
Vei continua, voi continua, vom fi.
Va urma...

Te grabesti?

Nu pot sa vorbesc acum, trebuie sa plec. Scuza-ma dar trebuie sa ajung repede la ….
Te grabesti din ce in ce mai mult, ai din ce in ce mai multe locuri in care trebuie sa ajungi, intotdeuna undeva este ceva spre care te grabesti, exista din ce in ce mai multe lucruri pe care trebuie sa le faci. Sau poate sunt doar motive …
Viata e scurta … pentru ca te grabesti s-o traiesti. Vrei sa faci cat mai multe, cat mai repede. Le faci pe toate in graba, presat de timp. Te grabesti, dar simti? Traiesti? Daca nu ai timp sa te bucuri de un lucru mic, de o raza de soare, de un strop de ploaie menit sa te spele, de iarba verde, de adierea unui vant racoros intr-o seara torida de vara, de un om de zapada in mijlocul iernii… de fiecare bucurie pe care cineva ti-o ofera, de fiecare zambet pe care-l primesti, de sufletele calde de langa tine … atunci, atunci poti sa simti ca traiesti? Traiesti, respiri, inima iti bate dar iti bate cu acea pasiune arzatoare pentru viata, cu acea iubire pentru lume si frumos? Ii auzi cantecul sau in urechi iti suna doar un ritm monoton, plictisitor? Iti dau eu de la mine un minut, o ora, o zi ca sa stai si sa-ti asculti inima. O sa te ajut sa-i descoperi melodia, poate chiar si versurile, dar , pentru cateva momente, nu te grabi nicaieri si asculta-ti inima… Apoi nu vei mai vrea sa te grabesti.
Ma plimb pe strada dintr-un capat al orasului aproape zilnic si vad aceeasi imagine. Sute de masini care accelereaza grabite spre … spre locul in care oricum vor ajunge. Mii de oameni care aproape alearga ca sa ajunga cat mai repede acolo unde au fost deja de sute de ori, acolo unde trebuie sa faca mereu aceleasi lucruri, lucruri care poate nu le plac, acolo unde poate sunt oameni pe care nu-i agreeaza, acolo unde probabil se vor grabi si maine. Si in graba lor nu mai au timp sa priveasca in jur, sa priveasca spre ceilalti oameni. Poate daca doi oameni grabiti s-ar opri pentru cateva momente si ar privi graba celorlalti, ar intelege de ce trece timpul atat de repede. Pentru ca oamenii dispar prea repede.
Te grabesti sa faci prea multe lucruri. Lucruri neimportante. Lucruri reci. Te grabesti sa ajungi undeva. Un loc care va exista si mai tarziu, care va exista si maine. Te grabesti din lipsa de timp. Dar iti pierzi timpul grabindu-te.
Unde te grabesti?
(Te-ai gandit vreodata de ce nu avem trotuare de calitate? Pentru ca sunt calcate in picioare de prea multi oameni care se grabesc. De ce avem gropi in drumuri? Pentru ca masinilor nu le pasa de drumuri, masinile doar se grabesc sa le parcurga, iar in graba lor le gauresc incetul cu incetul pana cand drumurile, extenuate, se destrama.)