Moartea unui caine

"Caini mor in fiecare zi, ce importanta are moartea unui caine? Doar sunt miliarde de caini in lume..." ar zice unii. Da, adevarat, dar si oamenii sunt tot de ordinul miliardelor. Si mai mult ca sigur exista mai multi oameni rai decat caini rai... Avea 20 de ani (adica aproape 93 de ani cainesti). Batranetea l-a omorat... Nu mai auzea bine in ultima vreme, vederea si-a cam pierdut-o, puterile l-au lasat. L-am gasit intins pe-o parte, cu picioarele din partea dreapta inerte, in agonie, tremurand si respirand greu, sufocat. Limba ii atarna afara din gura... Incerca cu ultimele puteri sa se ridice dar nu-l lasau picioarele, mai mult se ranea, izbindu-si labele de beton, mazgalindu-l cu sange. Am vazut ce inseamna neputinta... M-am simtit si eu neputincios. L-am dus pe iarba, la umbra unui nuc. I-am dat apa, n-a putut inghite. Cand il mangaiam parca respiratia i se mai linistea, tremurul era mai putin evident. Avea ochii indreptati spre mine, dar nu ma vedea. Se uita in directia mea dar ochii lui parca priveau in gol. Am vazut cei mai frumosi, cei mai adanci, cei mai tristi, cei mai profunzi si graitori ochi de animal. Erau maro, un maro pe care nu l-am mai vazut vreodata, iar pupilele erau mici mici si verzi, un verde inchis. N-am stiut ce sa inteleg din privirea lui pierduta... Era oare tristete ca i-a sosit sfarsitul? A fost mereu un caine vesel, i-a placut viata la tara, de fiecare data cand eram acolo ne tavaleam amandoi prin iarba. Ii placeau oamenii, si oamenii il placeau. Sau era oare o privire a durerii? Era slabit, agonia il chinuia, neputinta de a se ridica il macina. Putea fi oare bucuria eliberarii? Bucurie ca in curand va scapa de dureri, de chin. Sau poate ochii lui exprimau toate aceste stari? Nu pot sa spun exact… Cateva zile mai tarziu am aflat ca a murit. S-a chinuit pana in ultima clipa. Insa a murit aproape de casa. Desi era la vreo 100 de metri de casa unde l-am lasat, o noapte intreaga s-a tarat ca sa ajunga langa pragul usii, sa fie aproape chiar si in ultima clipa a existentei sale de cei care i-au fost stapani timp de 20 de ani … Si cainii simt, sufera, zambesc, se bucura. Da, si cainii mor…

Am citit...

Un mod ciudat/complicat de a scrie/a citi. Parca asterne pe hartie tot ce gandesc personajele in intimitatea lor. Daca in "Opiniile unui clovn" am dat peste monologurile unui singur personaj(acelasi mod ciudat de a scrie), aici am descoperit mai multe personaje ce-si pun intrebari si cauta raspunsuri in experienta lor de viata. Totul devine mai complicat, e mai greu de urmarit cine ce face, ce zice, ce gandeste, cand si de ce. Poate de asta e considerat cel mai complex roman al lui Boll.
Romanul incepe la 6 septembrie 1958 si se termina la 6 septembrie 1958, o zi in, care, insa, sunt concentrati 50 de ani. Trei generatii(bunic-tata-fiu) prin care se pune in evidenta "nepuntinta poporului german de a se confrunta cu propriul trecut", experienta traumatizanta a nazismului.
Oamenii se impart in doua categorii: cei care au luat din "impartasania mielului"(cei blanzi, cei ce viseaza la egalitate si dreptate) si cei care s-au infruptat din "impartasania bivolului"(simpatizantii nazismului, ai puterii, oameni gata sa faca orice compromisuri pentru a ajunge printre cei puternici). Fiecare personaj ce apare in roman este pus intr-una din aceste categorii.
6 septembrie 1958 reprezinta a 80-a aniversare a bunicului Heinrich Fahmel. Romanul poate fi citit ca si cum el e personajul principal iar toate monologurile personajelor scot in evidenta drama lui si a timpului in care a trait. Dupa 80 de ani de existenta si atata suferinta in viata lui, bunicul, care face parte din categoria celor care au luat din " impartasania mielului", inca are sufletul curat, mai are puterea de a zambi, de a se bucura.

O a doua lectura poate imi va aduce mai multe lamuriri.

Mi-e frica, intr-adevar, crede-ma; nu mint; lasa-mi corabioara sa pluteasca, nu fi baiatul rautacios care o distruge; lumea e rea, exista atat de putine inimi curate.

Optsprezece

Si ce daca sunt razboaie?
Si ce daca poluarea distruge natura?
Si ce daca prostia e in floare?
Si ce daca sfarsitul lumii se apropie?
Eu iubesc! Si iubesc tare! Iubesc atat de mult incat toata lumea mea e verde. Iubesc cand respir, mananc, dorm, visez, cant, ma plimb, rad, plang...
De a-ti iubi voi toti ca mine...
Iubesc! Iubesc o fata minunata.
Paula, te iubesc! Tare. Verde. Infinit.
La multi ani:)

"Celor care cred ca lumea asta cu iubire va scapa..."

"Daca dragoste nu e , nimic nu e..."

"If everyone cared and nobody cried
If everyone loved and nobody lied
If everyone shared and swallowed their pride
Then we'd see the day when nobody died"

Am citit o carte

Marturie, epilog, legat, testament spiritual...
O carte mai mult decat interesanta. O carte despre arta, politica, istorie, comunism, suferinta, oameni si neoameni, adolescenta, dezorientare, deznadejde, pierdere, dezastru, mizerie, amintiri, rezistenta, intrebari, cautare, abandon, coplesire (etc), mascate in povestea vietii lui Ernesto Sabato. Isi asterne ideile, nelamuririle si mai ales nemultumirile pe foaie cu o simplitate originala in care insa se simte lipsa sperantei. Cand toti cei dragi tie mor, cand lumea se prabuseste in jurul tau, cand umanitatea e pe cale de disparitie, nu mai ai putere sa lupti, iti astepti moartea... Indemnul de la sfarsit insa vine cu o urma de credinta si speranta ca prin putinii oameni de valoare care mai sunt in lume, prin mesajul lor catre lume sa "recuperam partea de umanitate pe care am pierdut-o".
O carte care merita citita.

Umanismul occidental este falimentar, iar sfarsitul secolului ne gaseste incapabili de a ne pune intrebari despre viata si om.

Cum sa-ti pastrezi credinta, cum sa nu te indoiesti, cand un copil moare de foame, cand cineva sufera durerile ingrozitoare date de leucemie sau meningita, sau cand un pensionar se spanzura pentru ca este singur, batran, infometat si fara nimeni pe lume, cum se intampla azi?

Atunci va propun cu toata seriozitatea ultimelor cuvinte spuse in viata asta, sa facem un compromis: sa iesim in spatii deschise, sa ne asumam riscul pentru celalalt, sa asteptam langa cel care isi intinde bratele catre noi, ca noul val al istoriei sa ne trezeasca.

("Inainte de tacere sunt cuvintele...")

Sir si John

La resedinta suna telefonul ... trrr...
John ridica receptorul.
- John?
- Yes, Sir.
- Unde-i doamna, John?
- Doamna este in dormitor, Sir, in pat, cu domnul.
- John, ia pusca si impusca-i pe amandoi.
- Yes, Sir.
Se aud cateva impuscaturi si tipete, dupa care John revine la telefon.
- Sir?
- Yes, John. E gata treaba?
- Yes, Sir. Pe doamna am impuscat-o, dar pe domn numai l-am ranit, dar, sarind pe geam, a cazut in piscina si s-a inecat.
- John, dar noi nu avem piscina!!!
- Alo, ce numar ati format???